Începusem să mă simt din ce în ce mai rău, până într-o zi, când, în graba ei de a merge afară sa se joace, fetita a uitat sa închidă ușa coliviei după ce mi-a adus mâncare și apă.
La început mi-a fost teamă să ies, gândindu-mă că își va aminti și se va întoarce să o închidă. Dar, după ce a trecut mai bine de o oră și fetita nu a mai revenit, am început să îmi fac curaj, și, deși eram destul de slăbit, deoarece nu mai zburasem de mult, am încercat mai întâi sa zbor prin cameră. Văzând că reușesc, mi-am luat inima în dinți și am ieșit pe ușă.
Aveam inima cât un purice, deoarece mă gândeam că în orice moment cineva va intra în casă și mă va prinde. Am avut mare noroc, ușa de la intrare era deschisă, și, după ce m-am asigurat ca nu mă vede nimeni, dus am fost.
- Dar, spuse Diana, cum ai ajuns în cuibul de afară?
- Păi, cum nu știam unde să mă duc, m-am gândit să mă întorc la mama mea. Am zburat destul de mult, odihnindu-mă doar cât să mănânc și să beau apă din când în când.
Când am ajuns aici începuse ploaia și am văzut că mama nu mai era în cuib. M-am gândit să mă adăpostesc de ploaie și apoi sa plec să o caut pe mama, dar, când am încercat să dau o formă mai bună cuibului piciorul mi s-a prins și te-am auzit pe tine vorbind cu păpușile.
- Dar nu ți-a fost teamă că voi fi exact ca cealaltă fetiță?
- Ba da, dar durerea era atât de mare încât nu am mai putut suporta.
- Înțeleg, spuse Diana, dar, sincer, cred că mama ta a plecat în primăvară, cu celelalte păsărele. Nu știu dacă se va mai întoarce aici.
Auzind aceasta porumbelul se întristă. Diana nu mai știa cum să îl înveselească. Văzând ca acesta rămâne tot trist indiferent ce ar face ea, fetița spuse:
- Am o idee, ce ar fi, ca imediat ce piciorul tău va fi mai bine, și bunicul îți repara cuibul, să te muti înapoi acolo și, poate în timp mama ta se va întoarce. Vom pune pe pervaz grăunțe, atât pentru tine cât și pentru ea, și poate își va aminti de noi.
Auzind acestea, porumbelul se mai înveseli, iar în câteva zile, după ce piciorușul i se vindecă, Diana îl mută în noul lui cuib. Din acea zi, în fiecare zi cei doi stăteau de vorbă și așteptau venirea mamei porumbelului.
Într-o dimineață Diana fu trezită de un ciripit continuu. Crezând că i s-a întâmplat ceva porumbelului alergă repede la fereastră. Când ajunse acolo văzu că în cuib erau porumbelul cel alb și o porumbiță frumoasă, tot de culoare albă dar care avea vârfurile penelor de culoare neagră.
Simțindu-i prezența, porumbița vru să zboare, dar porumbelul se apropie de ea și îi spuse:
- Nu trebuie să îți fie teamă, Diana este prietena mea.
Fascinată, Diana întinse mâna către porumbiță pentru a o mângâia și spuse:
- Ești atât de frumoasă!
- Așa cred și eu, spuse porumbelul mândru, de aceea i-am propus să fie soția mea. Apoi cei doi porumbei își luară zborul și Diana rămase la fereastră privindu-i cum se joacă în aer, încântată de faptul ca în curând va avea sub pervazul ferestrei sale mai multi pui de porumbel pe care să îi îngrijească.
No comments:
Post a Comment