- După cum deja știi, afară, la fereastra ta, sub pervaz este cuibul meu. De fapt, acolo m-am născut eu. Acum două primăveri am ieșit din ou și mama m-a hrănit cu ce a putut până când am putu sa zbor și să ma duc singur după mâncare. Dar, atât mi-a trebuit.
În timp ce zburam deasupra unei curți frumoase, am văzut jos un om care dădea de mâncare la mai muți porumbei, și m-am gândit: "ce noroc pe ei, au mâncare fără să mai trebuiască să o caute, să se ferească de pisici și alte animale ce vor să le facă rău, cât mi-aș dori să fiu și eu în locul lor!", și, din curiozitate m-am apropiat și mai mult de ei. Când m-au văzut, ceilalți porumbei au început să strige:
- Nu, nu veni aici, pleacă, pleacă imediat!
Mi s-a părut atât de crud că mă alungau! Eu doar vroiam sa fiu prieten cu ei, să fiu ca ei! Dar omul a fost foarte drăguț, când a văzut că mă apropii a întins mâna să pot mânca din palma sa.
- Vino, drăguțule, a spus el, vino aici și mănâncă, ești atât de frumos, atât de alb...
Ma simțeam tare bine, și cu vocea lui caldă m-a făcut sa am încredere în el și am mers să mănânc din palma sa. Și apoi, când nu am mai mâncat m-a lăsat sa plec. Eram așa de fericit! Mă duceam în fiecare zi la el și îl vedeam acolo cum le dădea de mâncare celorlalți și când mă apropiam întindea mâna.
Într-una din zile, în timp ce stăteam în palma lui și mâncam am simțit dintr-o dată o tensiune printre ceilalți porumbei, un murmur a început sa se ridice dinspre ei:
- Vine, uite-o că vine.
- Eu am mai fost odată, spunea un porumbel de culoare laba dar vârful penelor gri, nu mă mai alege pe mine... sper! spuse acesta.
Am privit acolo unde priveau toți și am văzut venind o fetița foarte drăguță, cu părul blond, lung și îmbrăcata într-o rochiță roșie. Am rămas vrăjit de frumusețea ei și mă întrebam de ce se tem toți de o ființa atât de frumoasă, mi se părea un înger. Dar, ceilalți porumbei nu trebuiau să își facă atâtea griji, fetița nu avea ochi decât pentru mine.
- Tati, tati, e minunat! E un cadou pentru mine?
- Draga mea, nu este încă domesticit, încă își mai dorește să zboare.
- Dar eu îl vreau acum! spuse fetița uitându-se la tatăl ei. Mă gândeam doar ca și eu vroiam sa stau mai mult cu ea. Așa că, m-am cocoțat pe umărul ei.
- Vezi, spuse fetița, și el mă place, gata, este al meu. Spunând asta mă prinse în mânuțe și plecarăm de acolo. Eram așa fericit! Primul meu prieten! Toți porumbeii se uitau triști la mine. Eu credeam că mă invidiază, dar, adevărul este că lor le era mila de mine. Dacă i-aș fi ascultat... spuse porumbelul cu tristețe. Dar eram prea mic, nu știam ce înseamna libertatea.
Fetița a intrat în casă și m-a așezat frumos într-o colivie. Era superbă, nu ca și cuibul unde mă născusem unde orice picătură de ploaie mă putea atinge, și orice pisică încerca să ajungă pentru a mă mânca. Aici aveam mâncare, apă, și nu aveam nici o grijă. Dar, curând am început sa îmi dau seama ce vroiau sa spună ceilalți porumbei.
Fetița, la început se juca tot timpul cu mine. Îmi vorbea, îmi cânta, și zilele treceau imediat, dar după un timp, începu să se plictisească și stăteam zile întregi singur în colivie. Nici măcar nu își mai aducea aminte să îmi dea de mâncare decât atunci când o întreba tatăl ei. Începusem să mă simt atat de rău, până într-o zi, când...
No comments:
Post a Comment